O zi prin Milano

Imi era dor. Nu am mai fost de mult. Inainte sa ajung la Londra nu treceau 3-4 luni si ma urcam in avion, dadeam o fuga in orasul meu preferat din Italia. Cautam mereu un hotel pe langa Dom. Este un must sa vizitezi Dom-ul macar o data in viata. Cu o suprafata de 1200 mp, este cel de-al treilea edificiu bisericesc romano-catolic ca marime din lume. Primele doua sunt Bazilica San Pedro din Roma si catedrala din Sevilla. Poate suna ciudat, dar eu cand privesc aceasta minunatie, facuta cu atata minutiozitate imi aduc aminte de castelele pe care le faceam vara, din nisip, la mare. Dom-ul a fost martor de-a lungul timpului a numeroase evenimente importante – unul dintre cele mai importante avand loc in 1805 atunci cand Napoleon a fost incoronat ca rege al Italiei. Este o placere sa te asezi la o cafenea din Piazza del Duomo. Intr-adevar, preturile sunt destul de usturate, insa merita. Forfota si agitatia de acolo te fac sa simti ca esti intr-un loc plin de vibratii istorice. Desi nu este cea mai inalta cladire din oras, este o adevarata placere sa privesti orasul de pe crestele catedralei.

Din punct de vedere al obiectivelor turistice, Roma se claseaza pe locul 1 in Italia, in opinia mea. Insa, chiar si in Milano sunt locuri pe care trebuie sa le vezi daca ajungi acolo. Chiar langa Dom se gaseste Galleria Vittorio Emanuele II. Desi este un monument ridicat in cinstea Regelui care a unificat Italia, astazi serveste ca mall pentru cumparaturi. Tavanul este foarte inalt si eleganta isi spune cuvantul. Proiectul a fost facut de Giuseppe Megnoni, care din pacate a murit chiar inainte de a se termina cladirea, cazand de pe schele. Mai de mult a fost supranumita “Camera Vietii din Milano” si atrage zilnic mii de vizitatori si chiar italieni. Fiind cel mai vechi spatiu de cumparaturi din Milano, cele mai scumpe si luxoase magazine se afla aici. Restaurantele bune, cafenelele mici si aglomerate te indeamna sa intri si sa admiri eleganta italienilor. Cel mai interesant este faptul ca aceasta galerie conecteaza Dom-ul de Teatro alla Scala – unul dintre cele mai celebre teatre din lume. Cei mai mari artisti italieni si cei mai mari cantareti din lume au oferit spectacole aici in ultimii 200 de ani. In 1943, in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, Teatro alla Scala a fost grav avariat din cauza bombardamentelor. Trei ani mai tarziu, in 1946 a fost redeschis. Cu aceasta ocazie, Arturo Toscanini (renumit dirijor italian) a tinut un concert memorabil. La Scala dispune si de un muzeu, unde pot fi admirate exponate reprezentative pentru marii compozitori ai Italiei, cum ar fi Verdi, Rossini sau Toscanini.

Cand vine vorba de restaurante, tot timpul incerc sa aleg cele mai bune restaurante pentru cina. Datorita cercului de prieteni variat, am foarte multi prieteni italieni, ei recomandandu-mi intotdeauna cele mai bune locatii. Restaurantul meu preferat acolo este “Giacomo”. Cu un design classic si impunator, ma fascineaza de fiecare data cand ajung. Au si mancare traditionala, insa specialitatea lor este pestele si fructele de mare. Atmosfera este perfecta pentru mine, lumea imbracata elegant, serveste intotdeauna intai un pahar de sampanie la bar. Intr-adevar, este unul dintre cele mai scumpe din Milano, insa nu poti da gres cu o cina acolo. Servirea este excelenta, ospatarii glumeti si eleganti in acelasi timp.

Dupa o zi plina de cumparaturi sau de vizitat, trebuie sa te opresti la restaurantul “Princi”. Locul perfect pentru micul dejun, pranz sau brunch. Ca un fel de “bakery”, gama de mancare este foarte variata: pizza, paste, paine, foietaje, salate si dulciuri. (Hm…si ce dulciuri – Tiramisu trebuie incercat neaparat). Preturile sunt acceptabile, servirea rapida si excelenta. Merita incercat.

Asadar in 2-3 zile in Milano le poti imbina pe toate: vizitat, cumparaturi si mancare buna. Fiind cel mai mare si cel mai puternic oras al Italiei de Nord, romantismul clasic italian isi pune amprenta pe fiecare cladire, fiecare straduta, fiecare colt al sau…

Duminica – relax

photo 3

Astazi am fugit departe de agitatie, galagie si fortfota. M-am dus intr-o zona marginasa a Londrei. Unde casele sunt mici si putine, multa verdeata si doar cateva masini. Mi-am petrecut duminica cu gandurile mele si cu calul meu. Am lasat toate problemele acasa, toate grijile si am plecat sa respir aer curat, sa ma joc, sa ma bucur si sa calaresc.

photo 1

Caii sunt animale elegante si prietenoase. Sunt foarte destepti si te inteleg imediat. Calaria te ajuta sa te relaxezi si are atat beneficii fizice, cat si mentale. Astazi m-am eliberat de stres, mi-am petrecut timpul cu Cloudy, l-am hranit, ne-am plimbat si am admirat natura. De mult nu m-am mai oprit undeva, sa fiu inconjurata numai de verdeata, sa rup frunzele din copaci si sa adun flori salbatice.

Efortul fizic m-a facut sa fiu rupta de oboseala, insa mi-am odihnit mintea, mi-am relaxat gandirea. Felul in care interactionez cu Cloudy ma face sa fiu mai sigura pe mine, sa imi doresc mai mult si sa am incredere ca si lui ii va fi la fel de dor de mine pana saptamana viitoare.

photo 1

Mi-am propus ca in fiecare duminica sa merg acolo, sa ma rup putin de agitatia si problemele ce ne inconjoara. Vreau sa imi fac mai mult timp pentru animale si natura. In acelasi timp vreau sa fac ce imi place, sa fiu doar eu cu mine atunci cand simt nevoia si sa ma bucur de tot ce pot.

photo 5

Bienvenue a Paris

images

Am plecat spre Paris. Cu trenul. Imi este dor de aerul parizian, de lumea ravasita, de palarii… de Trocadero.

Cu geanta pe umar, esarfa aruncata usor peste spate si cu cei mai mari ochelari de soare la ochi am pornit spre orasul luminii. Imi trec prin minte toate filmele, melodiile, imaginile si cartile despre Paris. Sunt mii – pastelate sau alb negru – asa apare in imaginatia mea tot ce tine de acest oras european superb.

Astazi doar scriu, ma plimb, gandesc  si beau cafea buna. Ma destind si ma relaxez. Cafeneaua mea mica si rosie ma asteapta. Imi e dor de ea, de mirosul ei…de ziarele aruncate pe acolo si de Louis – domnul ospatar, patron – trecut de 60 de ani, care imi tine minte numele inca din prima zi de cand i-am calcat pragul : « Ooo, Oana, ca fait longtemps que je vous ai plus vu. On vous attendait ».

Imi e dor de magazinul cu palarii. Cele mai multe dintre ele sunt vintage: purtate de fel si fel de oameni, acum zeci sau sute de ani. Fiecare are povestea ei. Locul si momentul in care a fost etalata sunt unice. Cate mistere trebuie sa ascunda aceste obiecte mici. Urmeaza esarfele…manusile. De la cea mai scumpa dantela, pana la cea mai fina matase – culori vii, portrete, orase sau doar natura.

Paris nu este doar capitala Frantei. Este capitala modei, a gastronomiei, a artelor si a romantismului. Muzicienii de pe strada sunt minunati, intra in decor si se adapteaza stilului. Pictorii din pietele mari te duc cu gandul la marii artisti parizieni. Restaurantele mici si inghesuite te fac sa te simti unul de al lor. Putin grabiti, ospatarii iti vorbesc numai in franceza. Nu exista alta limba pentru ei. Esti sau nu vorbitor al acestei limbi, pentru ei nu conteaza. Palavragesc si se uita in ochii tai, ceva in genul : « Ce cauti in Paris fara sa vorbesti franceza ? ».

Muzeele sunt o splendoare. Trebuie sa ajungi macar o data in viata aici. Sa induri cozile interminabile, frigul sau caldura de afara (depinde de anotimp), sa razi, sa faci poze multe si sa te fotografiezi macar o data langa Turnul Eiffel. Aproape de fiecare data cand am trecut pe acolo am vazut o cerere in casatorie. O panza alba mare pe care fie scria « Do you wanna marry me ? » , fie cu creta pe asfalt sau doar barbatul amorezat pana peste cap tipa cat il tineau plamanii de tare : « Te vreau pentru tot restul vietii ».

Asta e Parisul. Imi era dor de agitatia asta, imi era dor de branza lor buna cu struguri si nuci, imi era dor sa privesc in gol, cu un pahar de vin alb in mana, strazile fermecatoare ale acestui oras. Abia astept sa vad daca parerea mea se concretizeaza inca o data : majoritatea barbatilor francezi poarta pantofi maron, cu siret, putin uzati – in stil parizian ! Esarfa este nelipsita. Nu conteaza culoarea, marimea sau materialul – trebuie sa fie acolo – la costum, la blugi, la rochii. Un tricou, o esarfa si te incadrezi perfect. Rujul rosu pe buze, machiaj discret, parul strans lejer in coc, cateva bratari pe mana si gata – o iei la pas – pe strazi, stradute, magazine, muzee, restaurante. Te faci una cu orasul si te indragostesti, de tot ce te inconjoara, de tot ce vezi, ce simti si ce mirosi.

Ma incarc cu energie, dorinta si entuziasm si ma dau jos din tren : Bienvenue a Paris !

In vizita la Facebook

Saptamana trecuta, respectiv vineri de dimineata am avut deosebita placere sa vizitez birourile Facebook din Londra. Am plecat de acasa foarte incantata, dornica sa vad cat mai mult si mai ales sa aflu cat mai multe. Am avut aproximativ 1 ora la dispozitie sa stau de vorba cu domnul Simon Milner, ocupand functia de “Policy Director” in cadrul Facebook in Anglia si Irlanda.

Screen Shot 2014-02-02 at 13.18.39

In primul rand mi-a fost cerut faptul sa nu fac publica adresa birourilor, deoarece doresc sa ramana anonimi. Am plecat de acasa cu 1 ora inainte, incat sa fiu sigura ca ajung la timp. Cladirea nu imi spunea nimic, in afara faptului ca era pe 5 etaje, asa cum sunt majoritatea cladirilor din Londra, am intrat sfiita pe usa.

Screen Shot 2014-02-02 at 13.12.22

Tot asteptam sa vad undeva “Welcome to Facebook” sau orice care sa imi spuna clar: “Da, ai ajuns aici”. Am intrebat ca sa fiu sigura. Paream pierduta, insa in acelasi timp totul parea foarte familiar. In fata mea erau niste tablete. Parca nu mai folosisem niciodata tehnologia pana atunci. Domnul de la receptie, daca se poate numi asa, ca numai receptie nu era. Erau niste canapele, tablouri peste tot, postere, poze si fel si fel de ecrane pe care apareau posturile angajatilor de acolo. A trebuit sa imi pun numele, adresa de mail si compania pe care o reprezint. Ultimul pas a fost sa aleg numele angajatului pe care urma sa il vizitez.

Screen Shot 2014-02-02 at 13.20.12

 

Domnul Milner a coborat imediat, mi-a intins mana si a inceput sa imi povesteasca. Nici nu stiam pe unde merg, insa stiu ca mergeam dupa el si nu vroiam sa pierd nimic. Intai m-a poftit intr-o camera plinaaa cu dulciuri,sucuri si toate bunatatile. Nu stiam ce sa iau mai intai si mai ales, nu stiam cat sa iau…?! Asa ca m-am rezumat la o cafea si un pachet de biscuiti Oreo.

Screen Shot 2014-02-02 at 13.15.23

In timp ce imi preparam cafeaua, a disparut. M-am blocat. S-a intors zambind dupa mine si mi-a spus prieteneste: “Hai in sala de sedinte. Incepem”. Am uitat si sa pun lapte in cafea, dar nu mai conta nimic.

Screen Shot 2014-02-02 at 13.16.53

A inceput sedinta prin a se prezenta. Eram 8 persoane in incapere, cu pixul si foaia in fata. Ne-a spus ca sediul cel mai mare il au in California, urmatorul fiind in Dublin – 500 de angajati. Aici, in Londra numarul este mai redus, aproximativ 100 de persoane. Ne-a oferit cateva informatii: in 2013 au devenit “mobile company”. Pana atunci nu faceau niciun ban din aplicatia de mobil. La 1 ianuarie 2014 au anuntat ca 40% din profit provenea de la descarcarile de pe mobil, in urma reclamelor. Domul Milner lucrand pe partea de “policy” ne-a spus ca au fel si fel de probleme cu profilurile false care apar in fiecare zi. Datorita legii COPPA din America, varsta minima pentru a iti face un cont pe Facebook este de 13 ani: “You can only collect information from a person which is 13.” Acelasi lucru se aplica si la Gmail, Twitter si altele. Initial am crezut ca limita de varsta este impusa din cauza faptului ca incearca sa protejeze copiii, insa s-a adeverit a fi o informatie falsa. Dupa discursul sau scurt, ne-a oferit sansa sa ii punem intrebari. Voi oferi pe scurt o descriere a celor vorbite in sala: Principalul motiv pe care se axeaza Facebook-ul este acela de a tine familiile mai unite ca oricand. Din cauza vremurilor in care traim, calatorim mai des, ne stabilim in tari diferite si relatiile cu cei apropiati noua devin din ce in ce mai reci. Cu ajutorul acestui site de socializare, mentinem legatura mai mult ca niciodata si suntem la curent cu multe lucruri pe care nu le-am fi putut sti fara ajutorul “lui”.

Prima mea intrebare a fost: “Oferiti informatii guvernului sau politiei?”. Mi-a raspuns simplu ca da: “Transparency report: Este un intreg proces, prin care institutiile trebuie sa ne ofere dovezi clare ca au nevoie de ajutorul nostru. Daca nu le dam este rau pentru noi, daca le dam prea mult iar este rau. Deci, intotdeauna trebuie sa gasim o cale de mijloc.Trebuie sa respecte legile din tara respectiva. Lucru foarte greu de realizat la inceput. ”

Am auzit fel si fel de discutii in care se spunea ca atunci cand stergi ceva de pe profil nu se sterge direct, sau chiar ramane in baza lor de date pentru ceva vreme, asa ca am indraznit sa cer informatii despre curiozitatea mea si sa fiu bine informata de acum incolo. Asadar, dureaza maxim 90 de zile ca postarea stearsa de tine sa dispara definitiv. Incearca sa reduca perioada, insa din cauza traficului mare este destul de greu. Atunci cand iti dezactivezi profilul, dupa 2 saptamani incep sa ti se stearga prieteni, postari,poze… Cu cat profilul este dezactivat mai mult timp, cu atat informatiile ti se sterg intr-un numar mai mare. Si pentru ca “Facebook is changing everyday”, este destul de greu ca profilul sters sa ramana intact. In concluzie, ganditi-va de doua ori atunci cand vreti sa dispareti de pe feisbuc pentru mult timp.

Nici nu stiu cand a trecut 1 ora, insa a urmat o alta parte interesanta. Ne-a facut turul cladirii.Sentimentul pe care l-am avut a fost: acasa. Salariatii erau imbracati comod, aveau birouri mari, canapele, locuri de relaxare si asa mai departe. Pentru a arata nationalitatea tuturor care lucreaza acolo, aveau steaguri peste tot.

Screen Shot 2014-02-02 at 13.19.51

 

Sala de conferinte pentru public e mare, calda si cu proiectoare imense.

Screen Shot 2014-02-02 at 13.18.08

 

Pe geam se poate vedea cladire “Google”, cea portocalie. Un alt loc pe care vreau sa il vizitez.

Screen Shot 2014-02-02 at 13.18.29

 

Au fost si zone in care nu aveam voie sa fac poze din cauza restrictiilor, insa ce era mai important m-am decis sa impart si cu voi. Mi-a placut foarte mult ca aveau ecrane peste tot, unde puteai gasi biroul si numele persoanei cu care vroiai sa stai de vorba. Iti dadeau directii astfel incat sa ajungi cat mai repede si mai usor.

Screen Shot 2014-02-02 at 13.17.57

Vizita s-a incheiat la subsol, unde am putut vedea:

O parte din cantina:

Screen Shot 2014-02-02 at 13.21.39

Locul de depozitare al bicicletelor si alte obiecte:

Screen Shot 2014-02-02 at 13.21.31

 

O mica prezentare a viitoarei cladiri Facebook din Londra:

Screen Shot 2014-02-02 at 13.21.19

Si mai ales, “The Facebook Wall”.

Screen Shot 2014-02-02 at 13.20.43

Locul unde puteai scrie ceva. Si dupa cum vedeti in partea dreapta, jos, mi-am scris numele si data.

Screen Shot 2014-02-02 at 13.20.58

Nu stiu cum vi se pare, insa mie mi s-a parut fascinant. Ma bucur ca am posibilitatea sa va arat si voua putin din “Facebook”-ul din Londra, loc in care m-am simtit ca acasa. Cred ca este un vis implinit sa ajungi sa lucrezi pentru ei.Am cunoscut oameni minunati, carora le multumesc pe aceasta cale. La sfarsit, domnul Simon mi-a strans mana si mi-a urat succes. I-am mai pus o ultima intrebare: “Care este urmatorul pas pe care vreti sa il faceti, unde vreti sa ajungeti?”. “Intr-o zi, toata lumea va fi pe Facebook.”, mi-a raspuns scurt si a plecat.

“Done is better than perfect” – Simon Milner

 

 

 

 

 

 

 

 

Londra

fundeal_londra_plata_in_rate_74228700

Am revenit.

Mai aveam 1 saptamana de stat in Brighton. In fiecare weekend faceam cate o excursie. Fusesem la Paris, Amsterdam si Edinburgh. Erau organizate de scoala, mergeam cu un autobuz inchiriat, stateam 2 nopti, vizitam tot ce era de vizitat. Aveam cativa prieteni la Londra asa ca m-am decis sa imi cumpar bilet de tren si sa merg singura. Tin minte si acum drumul acela, parca mi-a ramas intiparit clar in minte. Am ajuns la Victoria Station, unde m-a asteptat o prietena care avea sa imi schimbe viata si sa ma convinga sa raman in capitala Angliei pentru a studia. Multumesc Z. Poate pentru ea nu a insemnat foarte mult, dar pentru mine a fost schimbarea vietii mele. Stateam in apartamentul ei micut, in bucatarie, cocotata pe pervazul geamului si povesteam. Ea era aici deja de 1 an. Orice imi spunea, raspunsul meu era: “Abia astept sa ma intorc acasa”. A fost un week-end extraordinar, total diferit de unul petrecut in Bucuresti. M-am dus cu ea la facultate: Regents College se numea pe atunci. Mi se parea fascinant, zici ca eram o umbra in toata stralucirea de acolo. Nu intelegeam nimic. Aveam un rucsac in spate, in timp ce in jurul meu erau ulimele colectii de genti si pantofi ale marilor case de moda. Ce-i drept imi placea. Era totul foarte organizat, lumea foarte amabila. Prietena mea s-a rugat de mine sa intrebam la registry de ce as avea nevoie sa ma pot inscrie aici la facultate. Am ramas placut surprinsa sa observa ca nu exista cozi la secretariat, ca doamnele de acolo sunt foarte dragute, nu acre ca ale noastre si mai ales ca nu asteapta sa le dai ceva ca sa te bage in seama. Imi cer scuze, dar din punctul meu de vedere asta e parerea mea despre facultatile din Romania. Stateam cuminte si ascultam cat de bine vorbea ea engleza in comparatie cu mine dupa doar 1 an petrecut acolo. Culmea, era perioada inscrierilor si as fi putut incepe din septembrie, adica in mai putin de 2 saptamani. Nu ma simteam pregatita, dar am zis sa incerc. Mi-au zis ca trebuie sa dau un test pentru a-mi stabili nivelul limbii engleze. Incepusem sa devin increzatoare. Am avut 1 saptamana la dispozitie sa ma pregatesc. Am plecat la Brighton, urmand sa ma intorc la Londra peste cateva zile.

Am bagat nasul in carti, dar nu a fost suficient. Timpul a fost prea scurt pentru a putea trece de acest examen. Am luat 5.5. Nota de trecere era minim 6.5. Nu va gaditi la sistemul nostru de notare, pentru ca aici este total diferit. Oricum, ce-i drept nu am intrat. Am plans mult atunci, dar nu inteleg de ce, pentru ca intradevar nu aveam nicio sansa sa incep din septembrie, in primul rand pentru ca eu nu ma simteam in stare sa incep ceva ce nu avea nicio explicatie logica pentru mine. M-am inscris la cursul facultatii pentru obtinerea unui punctaj bun la urmatorul examen. 3 luni a durat, acelasi program ca la Brighton. Pana aici totul era simplu. Trebuia doar sa merg la scoala, sa invat, sa iau examenul si in februarie incepeam facultatea. Nici nu mi-am dat seama ca abia atunci incepea procesul meu de maturizare. Stateam la prietena mea. A trebuit sa scot capul din lumea mea perfecta de acasa si sa incep sa ma descurc singura. Aveam 19 ani si mi se parea ca nu stiu nimic. Ma uitam in jurul meu si vedeam copii plecati de la 10 ani de acasa si deja parca stiau tot si nici nu mai aveau nevoie de parinti, sau poate doar de banii lor pentru a supravietui in viata costisitoare din Londra. Prima mea locuinta a fost intr-un camin. Mult mai luxos ca cele din Romania, dar minuscul. Obsedata cu hainele ca intotdeauna, zici ca eram intr-un mic depozit, incojurata de pantofi si genti. A durat ceva pana am invatat ca trebuie sa imi deschid cont la banca, ca am nevoie de nu stiu cate scrisori de recomandare, ca aici nu tine niciun fel de vrajeala si mai ales ca trebuie sa te ocupi tu de tot. Ei doar cer si tu trebuie sa le dai. Si la banca, si la facultate si la chirie. Nu puteam sa intarzii chiria nici macar o zi. Fiind studenta si mai ales noua in tara asta nu prezentam niciun pic de credibilitate. Deci, tot procesul a fost mai lung ca de obicei. Dar m-am descurcat. Am invatat ca painea mucegaieste la un moment dat, nu imi e rusine sa recunosc ca acasa nici nu stiam ca trebuie sa cumparam paine in fiecare zi. Am invatat ca facturile se strang incet incet si daca nu platesti curentul la timp ramai pe intuneric. Am invatat sa respect fiecare regula, inclusiv unde trebuie sa arunc gunoiul si ce culoare trebuie sa aiba sacii. Amenda pentru nerespectarea celor impuse era cat banii mei pe jumatate de luna. Am avut mereu buget fix, din prima zi de cand am venit aici. Desi in capul multora era ca Oana cheltuie la Londra cat altii intr-o viata. Au fost si luni in care ramaneam fara bani din prima saptamana. Dar niciodata nu am sunat acasa sa imi mai imi trimita bani, in orice situatie m-am aflat. Parintii mei pot confirma lucrul acesta. Oricum, le sunt datoare pentru tot, pentru faptul ca m-au tinut aici si mi-au dat bani de buzunar mult mai mult decat cheltuie un student in Romania. Intradevar si costurile difera foarte mult aici. Au avut mereu grija sa imi trimita tot ce aveam nevoie, dar eu nu le-am cerut niciodata mai mult.

Pe langa toate lucrurile practice pe care le-am descris vag mai sus am invatat si sa fiu om. Aici am venit ca fiind nimeni, doar “Oana”. Nu a contat ce sunt parintii mei, cu ce se ocupa, cati bani am in cont sau ce masina conduc. Pentru ca toata lumea avea, poate de 100 de ori mai mult ca mine. A trebuit sa decid eu in ce grup ma invart. Am avut si experiente neplacute, am avut si posibilitatea sa ma apuc de droguri, pentru a ramane in gasca lor. Nu am vrut. M-am ridicat si am plecat. Am spus “nu”, desi stiam ca urma sa nu mai ies cu persoanele respective niciodata. Am iesit si cu copii de bani gata. Si cand spun asta nu ma refer la nivelul din Romania, ci la o persoana care poate cheltui banii de pe un apartament cu 2 camere din Bucuresti intr-o noapte de club. Nici acolo nu m-am simtit bine. Am iesit o data si a fost suficient. Inca pastram legatura, dar ne vedem foarte rar, poate la o cafea. Sunt contacte pentru mine si atat. Ma pot declara norocoasa pentru faptul ca am intalnit aici si persoane “normale”. Prieteni dragi pe care ii voi purta in sufletul meu mereu, indiferent pe ce continent ne aflam. Noroc cu tehnologia asta avansata ca putem sa pastram legatura cat de des posibil.

In orice caz, am luat examenul cu 7.5 si am inceput facultatea in februarie 2010. Primele 2 saptamani am plans si m-am dat cu capul de pereti. La propriu. Vroiam sa ma intorc acasa. Nu intelegeam nimic cand vorbeau profesorii si imi era rusine sa deschid gura cand auzeam in jurul meu cum vorbeau ceilalti elevi. Greselile inca existau in limbajul meu, dar am invatat ca doar vorbind pot sa invat. Discutiile din pauza nu erau despre x si y. Erau despre noutati, stiri, politica si alte chestii. Nu citeai erai un prost. Cascai gura si nu aveai nicio parere. Asadar, usor usor am inceput sa citesc ziarele in fiecare seara si sa pot sa spun si eu cate ceva cand venea vorba despre ce se intampla in lume.

Va asigur ca usor nu mi-a fost. Stiu ca suna frumos: Londra, cluburi, bani. Dar nu se rezuma totul la asta. Lucrurile care imi lipseau de acasa erau mult mai importante atunci, la inceput. Cred ca as putea scrie o carte despre anii petrecuti in Londra si mai ales despre schimbarea mea din ultimii ani. Lucrurile pe care le-am invatat aici nu le poti invata in Romania nici daca esti cel mai bogat om al planetei. Pur si simplu nu ai cum. Aici am inceput sa ma descurc pe cont propriu, sa nu mai fie mama cea care imi pregatea micul dejun sau tata care imi rezolva toate problemele. Erau zile cand nu primeam nicio imbratisare, sau nopti cand eram racita si sufeream singura, poate doar cu mama la telefon. Aici eram doar eu, singura. Oricat de greu a fost, nu as schimba nimic. Poate doar as pleca de acasa si eu la varsta de 10 ani. Atat.

Inceputul – Brighton

Brighton June 2012 - 17

 

 

Locuiesc in Anglia de mai bine de 4 ani. Imi amintesc si acum cand am aterizat aici, plina de ganduri, asteptari si mai ales intrebari. Nu stiam nimic. Plecasem de acasa doar pentru un curs de limba engleza in Brighton pentru o luna. Aveam lacrimi in ochi. Trebuia sa stau la o familie, sa merg la cursuri de la 9 la 5 in fiecare zi, sa mananc ce vroiau ei sa imi dea, sa dorm intr-un pat minuscul si mai ales sa impart baia cu niste oameni total straini. Nu neaparat ca ma plang, doar ca traiul meu de acasa era total diferit. Venita cu 2 geamantane mari, mi s-au oferit 3 raftulete unde sa imi pun hainele. Stateam in fund in camera si ma gandeam pentru ce toate astea? Am inceput cursurile. Dupa 12 ani de studiat limba engleza, plus ore particulare saptamanal, abia daca puteam sa leg 2-3 propozitii. Nu e vina nimanui, poate doar a mea. Credeam ca ma incadrez in grupa celor intermediari, dar eu eram aproape beginner. Iti e rusine sa recunosti, sau mai degraba sa accepti ca nu stii nimic atunci cand aveai impresia ca stii tot. Intr-un final am acceptat. Ma duceam in fiecare zi cu autobuzul la cursuri. Trebuia sa fiu mereu la 8.35 in statie, daca intarziam chiar si un minut, trebuia sa mai astept inca 20 de minute pentru urmatorul bus. Aveam prezenta obligatorie, si nu asa oricum, ci 80%. Invatam lucruri pe care trebuia sa le stiu de mult: cat costa un abonament pentru transportul public, umbrela trebuie sa fie nelipsita in tara ploii, pantofii trebuie sa fie mereu comozi si nu mai mergea cu o gecuta subtire de piele, ori dardaiam si raceam, ori ma imbracam asa cum trebuie si totul era perfect. Nu mergeam la o prezentare de moda, mergeam sa invat si sa studiez. Mi-a luat ceva timp sa accept toate lucrurile astea si mai ales sa le inteleg rostul. La pranz luam masa cu colegii, in cantina scolii sau in restaurantele din apropiere. Este asa de ciudat sa incerc sa imi amintesc fetele colegilor si ale profesorilor. Sunt oameni care au trecut prin viata mea, mi-au schimbat-o intr-un anumit fel si totusi, parca nici nu au existat. Vag imi mai amintesc numele lor. Tin minte doar chipul secretarei care a venit cu rezultatele de la examen. Era inalta, bine facuta, cu parul blond si lung. Avea un accent englezesc nemaipomenit. Sunt sigura ca ea nu ma mai tine minte, sunt sute, chiar mii de elevi care i-au trecut prin mana. Pentru ea era ceva obisnuit, pentru mine era mai mult decat important. Imi inmana certificatul pentru a demonstra cat de bine am facut la examen sau nu. Facusem bine, chiar foarte bine.

 

In fiecare seara, la ora 6 ajungeam acasa la familia respectiva. Acum imi pare rau ca nu mai am contactele lor, mi-as fi dorit mult sa merg sa beau o cafea cu ei. Desi erau reci, pentru ca asa sunt englezii in general, erau foarte amabili si dornici sa ma faca sa ma simt bine. Aveam partea mea in frigider. Dar de cate ori ma uitam, vedeam raftul lor de fructe si salivam. Nu mananc multe fructe de felul meu, dar pentru ca stiam ca nu am voie, mi se pareau cele mai bune. Am luat vreo 2-3 boabe de struguri, ahh si cat de buni au fost..parca cei mai buni struguri din viata mea. Ma intrebau mereu ce vreau sa mananc la cina. Niciodata nu am cerut ceva anume, pentru ca in primul rand imi era rusine si in al doilea rand ma gandeam ca intrebarea lor este pusa din respect, nimic altceva. Au fost seri in care mi-am lins degetele, dar trebuie sa le mentionez si pe cele in care trebuia sa pun mancarea in servetel, sau sa inghit fara sa mestec. Era normal sa nu imi placa tot. Veneam dintr-o alta cultura, alte obiceiuri si alt fel de mancare. Era prima experienta de genul si incercam sa ma conformez. Cred ca am reusit intr-o mare parte. Dupa vreo 3 saptamani, supriza: mama si bunica mea au venit sa ma viziteze. Aveam lacrimi in ochi cand le-am vazut. Zici ca fusesem 3 ani in armata si abia acum vedeam si eu pe cineva familiar. Ce copil rasfatat am fost.. dar oriunde m-as afla in lumea asta, am nevoie de prezenta mamei mele. Chiar si pentru cateva zile. Tin minte si hotelul de langa mare, am baut un ceai si am mancat niste prajiturele foarte bune.

 

Ehe..aminitiri.. Acesta a fost inceputul. Asa am plecat de acasa, doar pentru o luna, cu gandul sa ma intorc cat mai repede. Dar viata mi s-a schimbat intr-o secunda, cu o simpla excursie in Londra… Revin maine.

 

O zi buna va doresc!

 

Avion cu motor

pasagerii-trebuie-sa-indice-o-persoana-de-contact-inainte-sa-zboare-cu-avionul

Din nou in drum spre aeroport, iar bagaje, iar controale, iar asteptat. Nu mi se mai pare nimic interesant, nimic nou. Mereu am multe bagaje, noroc cu milele acumulate ca nu mai platesc in plus, niciodata nu am probleme la securitate, deja am invatat perfect si nu tiuie niciodata: laptopul afara, toate bratarile jos, fara creme, fara lichide.. Si tot asa. Am locul meu unde stau inainte sa ma urc in avion, cafeneaua si masuta mea. Ori cu telefonul, ori cu laptopul ori cu o carte buna. De data asta am uitat cartile acasa, deci m-am limitat la primele doua. Aproape de fiecare data ma intalnesc cu cineva cunoscut in aeroport, asa si astazi. Ma bucur, abia trece timpul mai repede. O impresie, o barfa… pur si simplu conversatie. Intr-un final merg taras spre poarta, cu telefonul la ureche, geanta in mana, ma asez pe un scaun si ma minunez cum se inghesiue lumea asta sa se urce in avion. Femei trecute de varsta a doua, care ar trebui sa isi odihneasca putin piciorusele, stau ca pupezele la coada cand nici macar check in-ul nu s-a inchis. Cred ca le-a zis lor cineva ca daca te urci in primii 10 ajungi mai repede la destinatie. Eu de obicei ma urc ultima. Nu vreau nici sa ma imping, nici sa grabesc pe cineva, nici sa stau in picioare prea mult.. nah.. Fitoasa! Insa, mai sunt si persoane care au prioritate la imbarcare, din diverse motive, si se duc tacuti in fata pentru a profita de avantajele avute. Logic, nu? Ei bine… Se trezeste o tanti si cu un nenea langa ea, sa tipe si sa il traga la raspundere pe bietul om care tot ce facea, facea corect: “Dumneata de ce nu stai la coada?”. Pe fundal se mai aud cateva voci, care cica sa ii sustina afirmatia. Niciun raspuns din partea domnului. Incep sa zambesc si astept sa vad ce face doamna infuriata. Din pacate nu mai face nimic, domnul respectiv, dragutul de el, merge la dansa sa ii explice si sa o impace. Ahh… as fi vrut o paruiala mica J)

 

In cele din urma, ma urc in avion. Intotdeauna stau la geam si la anumite numere J.. O alta superstitie.. Nu pentru ca imi e frica sa zbor, doar asa…nah..ca pot! Merg eu agale spre locul meu, cand supriza: tanti si nenea sunt vecinii mei pe durata acestui zbor. Pfff… ce inseamna sa razi de nestiinta altuia. Rusine sa imi fie. Le cer voie politicos sa intru la locul meu. Noroc ca am fost ultima, altfel am fi blocat tot culoarul: 3 genti fiecare, o geaca de ski, fular, caciula, 2 sticle de apa si cred eu ca si ceva mancarica acolo sub scaun. Astept linistita, nu zic nimic. Ma asez in cele din urma. Scot telefonul sa mai dau un telefon si cand dintr-o data: “Domnisoara inchide domne telefonu’. Tu nu auzi ce zice femeia asta in microfon?!”. Prima data am zambit..si am continuat sa vorbesc. Dar nu se opreste aici. Ma bate pe umar si insista. Am inchis si m-am uitat frumos la ea si am incercat sa o linistesc, spunandu-i ca nici nu au inchis usa avionului si sa stea fara griji, voi respecta tot ce trebuie si daca gresesc undeva sa ma corecteze. A mai bombanit putin, dar am ignorat-o.. Dupa ceva timp, incep sa fie prezentate masurile de siguranta in cazul unei intamplari nefericite. Familia respectiva a inceput sa analizeze toate instructiunile, ba chiar sa exerseze pozitiile cerute de echipaj in caz de prabusire. Va rog sa ma credeti ca am inceput sa ma inchin. Probabil va dau impresia de exagerare, dar lucuruile nu s-au oprit aici. Dupa toata prezentarea, mi se adreseaza din nou: “Tu ai vazut de unde cad mastile alea galbene? Ca eu nu pot sa inteleg..” Deja am simtit cum sangele incepe sa imi fiarba si i-am raspuns si mai politicos: “Adresati-va echipajului pentru orice intrebare, nu am mai zburat cu avionul pana acum..”

 

Am decolat intr-un final. Eu inteleg ca oamenii sunt uimiti la primul zbor cu avionul, dar chestia asta a fost prea de tot: “Uite Marine, se lasa avionul pe partea stanga. Marine sa ajungem cu bine. Marine roaga-te. Marine vezi daca ai vesta de salvare..”.  Doamne Marine, tu ai realizat ce ai facut cand ai luat-o pe nebuna asta?! Sunt prost crescuta stiu. Mi-am pus castile in urechi si am incercat sa dorm. Am atipit la un moment dat cand m-a batut vecina pe umar: “Donsoara’ vrei sa mananci?!”. Am deschis ochii am spus Nu, multumesc si i-am inchis la loc. Nu trec doua minute si :” Nici de baut nu vrei nimic?!”. Pur si simplu am crezut ca innebunesc. Ori eu, ori ea. Mi-am scos castile din urechi si am inceput: “Doamna, va rog frumos… ma lasati si pe mine sa dorm. Nu imi e foame, nu imi e sete si pentru mai tarziu: nici cafea nu vreau!” S-a uitat foarte urat la mine, i-a dat cu cotul lui Marin, ceva in genu: “Tu o auzi pe asta?!?” si a tacut din gura. Toate bune si frumoase, mi-am pus un film si asteptam sa treaca timpul. Cand o vad pe sotia lui Marin (ei nu i-am auzit numele),  transpirata toata incerca sa ia ceva de jos, de sub scaunul meu. De data asta am facut-o pe educata si m-am oferit sa o ajut: “Da-mi mama si mie fesu’ ca l-am scapat si ma trage curentul. Si e si o sticla goala, sa o bag in geanta, mai pun apa in ea.” M-am aplecat, i le-am dat, am facut-o fericita. Si bineinteles, cum e genu’ ala de femeie de nu tace niciodata: “Asa eram si eu in tinerete, elastica rau!”. Am zambit si mi-am pus castile in urechi… Asa sa tot zbori cu avionul…

 

Istanbul

542231_527181417350410_408977278_n

Inca de cand avionul incepe aterizarea, pe geamul mic simt caldura Istanbulului. Cladirile sunt nu foarte inalte, insa culoarea si forma lor pe mine personal ma fascineaza. Oricum, acesta este un detaliu destul de mic, comparand cu atmosfera din inima orasului si felul in care eu ma simt de cate ori am ocazia sa pun piciorul in acest oras aglomerat si incitant in acelasi timp. Marea parca se imbina cu pamantul. Asa cum cladririle sunt una langa alta, asa si vapoarele, se sufoca indeaproape.

Indiferent care a fost motivul pentru vizitele mele din Turcia, mereu m-am simtit la fel.  Orasele difera, insa nu in totalitate. Dar astazi am sa ma raportez strict la Istanbul. Am incercat sa imi aduc aminte prima oara cand am ajuns aici, insa imi este imposibil, oricum, o varsta foarte frageda, undeva in jur de 3 ani. Tot ce era adus de la “turci” pe vremea aia, era mai bun, mai calitativ. Probabil ideea asta persista si acum, din moment ce comertul prospera intre Romania si Turcia. Bineinteles, tinand cont de vremurile in care traim..

Pot spune ca fiecare natie are trasaturi specifice si dupa ceva timp si cateva plimbari am ajuns sa nimeresc, in incercarea de a clasifica oamenii.  Asa ca, aterizand pe aeroportul Ataturk incepe nebunia. Puhoaie de oameni, unii alearga, altii se plimba ca pe bulevard..dar niciunul nu tipa. Cel putin ei, oaspetii principali. Vorbesc tare, rad mult, dar bunavointa si ajutorul lor nu l-am mai intalnit intr-un numar atat de mare in alte orase. Stand la coada pentru pasapoarte, care parea interminabila, 2-3 turcaleti mai micuti, incep sa se strecoare printre noi si sa ajunga in fata. Cateva femei sareau gardurile puse de forma, altii mergeau direct in fata, uitand de coada existenta. Nimeni nu zicea nimic, pentru ei fiind ceva normal. Dar pentru restul? Eu am tacut, pur si simplu i-am privit si i-am analizat, asa sunt ei si eu ii iubesc in felul asta. Nu trece mult cand se aude un accent britanic, o doamna, genul ala de doamna despre care am mai vorbit acum ceva timp, isi pune ochelarii la ochi si inceaca sa le explice punctul ei de vedere si cred eu, intr-un mod ironic, manierele! Mi-am indreptat privirea repede spre turculetul meu. Reactia lui a fost nemaipomenita din punctul meu de vedere. I-a dat de inteles ca asa sunt turcii, zambind si invitand-o in fata daca se grabeste. Mi s-a intiparit bine in cap si cred ca imi voi aduce mereu aminte faza asta atunci cand voi fi prinsa pe picior gresit.

Mult timp nu am avut la dispozitie, dar mi-am bucurat inima putin cu bunatatile lor culinare. Stiu, nu trebuia sa mananc atata baclava, sau sa beau atata ayran, dar..promit ca revin la normal de maine. Ba nu, nu maine, ca maine merg la Londra, de luni. Am neglijat si sala, deci..rusine sa imi fie. Incerc sa gasesc o explicatie pentru constientul meu, pentru a ma simti mai bine, dar imi este greu. Stiu! Am mers foarte mult pe jos, deci ceva sport am facut! Si simt gustul de baclava, ce bunatate..

Oricum, cultura turca a parcurs mai multe etape: preanatolia, selgiucida si otomana. De asemenea s-au lovit si de mai multe civilizatii precum arabii, iranienii si vechi locuitori ai Asiei Mici. Au imprumutat obiceiuri si traditii, insa si-au continuat dezvoltarea traditiei pana in Asia Centrala. Urmarind serialul Suleyman Magnificul am inteles putin referitor la traditiile lor de casatorie, observand clar puterea barbatului in fata femeii si mai ales dreptul sultanului de a avea mai multe sotii. Regula referitoare la numarul de neveste(4 maxim) a disparut in anul 1926, facand astfel multe femei fericite..banuiesc. Probabil felul meu de a gandi spune asta, si mai ales educatia. Spre exemplu, barbatul meu nu va merge niciodata inaintea mea pe strada, eu urmandu-l cu copiii. Nu ii judec pe cei care fac asta, nici pe departe.

Turcii sunt cei mai buni prieteni. Drept dovada, in anii petrecuti in Londra, m-am apropiat foarte mult de o turcoaica si un turc. Vor fi prietenii mei pe viata, au un suflet minunat, au fost mereu acolo, atat la bine cat si la greu. Vorbim aproape zilnic, chiar si acum, cand ne aflam in tari diferite. Turcii in general prefera grupurile, agitatia, petrecerile, deci..pe placul nostru, al romanilor! Din punct de vedere al afacerilor, pot spune ca sunt niste negustori innascuti. Iti dau impresia ca incearca sa iti vanda orice. Au chestia asta in sange. Si intre prieteni fac glume pe seama asta. Ce-i drept ramaneam blocata cateva secunde, acum ceva timp cand ii ceream ceva prietenei mele turcoaice si imi raspundea cu suma de bani pe care o vrea pentru lucrul respectiv. Acum, ma amuza si zambesc de fiecare data..

Deci, de ce iubesc Istanbulul? Nu pot sta sa numar cate motive am sa-l iubesc, neconditionat! M-am indragostit din prima clipa, ma face sa mi se faca dor si ma surprinde de fiecare data. Nu trebuie sa calatoresc pana la capatul lumii pentru a ma simti minunat. Asadar, orasul de pe doua continente, locul unde vestul intalneste estul, trebuie vazut macar o data… Fascinant si unic, Istanbul promit ca revin…curand!

 

 

 

 

 

As of the plane begins to land, on the small window I can feel the heat of Istanbul. Buildings are not very tall, however their color and shape are absolutely fascinating for me. Anyhow, this is a very little detail, if we make a comparison with the atmosphere in the heart of the city and the way I feel anytime I put my foot in this crowded and at the same time exciting city. It’s as if the sea gets mixed with the land. Just like buildings are one next to the other, so are the ships, which are literally suffocating.

Regardless of the reasons for my visits in Turkey, I’ve always felt like this. Cities are different, however not completely. But today I shall report strictly on Istanbul. I’ve tried to remember the first time I got here, however I find it impossible to do this, anyway,  I was very young, somewhere around 3 years old. Everything that came from the “Turkish people” back then, was better, having more quality. Perhaps this idea still lingers on, since the trade between Romania and Turkey is so prosperous. Of course, bearing in mind the times that we are living in…

I can say every nation has its specific traits and after a while, and a few walks I got to get there, in my attempt to classify people. So, landing on the Ataturk airport, the madness begins. Crowds of people, some running, others walking like on a boulevard, ,… however none yelling. At least them, the main guests. They speak loudly, laugh a lot, but their kindness and help I have never met in such a big number in any other cities. While standing in line for our passports, which line seemed as if endless, 2 – 3 Turkish people of a small stature start mingling and get in front of us. Some women were jumping over the fences, which were there only formally, others were going straight in front, forgetting about the already existing line. No one said anything, this being something normal for them. but what about the rest of us? I’ve just sat silent, looking at them and analyzing them, the way they are and I love them for the way they are. It’s not long that one can hear a British accent, a lady, that type of a lady that I talked to you about a little while ago, who puts on her glasses and tries to explain to them her point of view, and I believe in an ironic way, the good manners too! I quickly turned my eyes looking at my Turkish person. His reaction was amazing from my point of view. I let him understand that that’s the way Turkish people are, smiling and inviting him to get in front of me if he’s in a hurry. I got this very well stuck in my head and I believe I shall always remember this when I get caught on a wrong foot.

I did not have much time at my disposal, however I enjoyed their gastronomic good stuff. I know, I should have eaten so much baklava, or drink so much ayran, but..I promise I’ll get normal as of tomorrow. No, maybe the day after tomorrow, since tomorrow I leave for London, starting on Monday. I’ve also neglected my workouts, so..shame on me. I’m trying to fin an explanation for my consciousness, for me to feel good, but I find it hard to do that. I know! I walked a lot, therefore I did do some sport, right? And I can feel the taste of baklava, what a good stuff..

Anyway, Turkish culture has gone through several stages: pre – Anatholic, Selgiucidi and Ottoman. It also had to deal with several civilizations, such as the Arabs, the Iranians and the former inhabitants of Small Asia. They have borrowed some traditions and customs, however they have kept on developing their tradition up to Central Asia. Watching Suleiman the Magnificent I understood very little in terms of their marriage – related traditions, clearly noticing the man’s power over a woman and most of all, a sultan’s right to have several wives. The rule referring to the number of spouses (maximum 4) has vanished in 1926, and thus many women have been happy,… I guess. Perhaps my way of thinking is telling this, particularly my education. For instance, my man shall never go in front of me in the street with me following him together with our children. I don’t judge them, not in the least.

Turkish people are the best friends anyone can get. As a proof to this fact, in the years I spent in London, I got very close to a Turkish woman and a Turkish man. They shall be my friends for ever, they have a wonderful soul, they have always been there for me, in good times and in bad times. We talk almost daily, even now when we live in different countries. Turkish people generally prefer groups, agitation, parties, therefore,… they are our type of people, the one that Romanians like! In terms of business, I can say they are innate traders. They give you the impression that they are trying to sell anything to you. They have this thing in their blood. And among friends, they even make jokes on this. It’s true that I used to get blocked for a couple of seconds a little while ago, when I used to ask my Turkish friend for something and she used to get back to me with the amount of money she wanted for that particular thing. Now I get amused and smile every single time….

Therefore, why do I love Istanbul? I just cannot sit and count the number of reasons I have to love it, I love unconditionally! I fell in love with it the very first moment I saw it, it makes me feel like missing it and it takes me by surprise every time I visit it. I don’t have to travel to the end of the world so as to feel great. Thus, the city on the two continents, the place where the West meets the East, has to be seen at least once… Fascinating and unique, Istanbul I hereby promise I shall return…. soon!

Acasa

268886_163047873764076_6566844_n

Buna dimineata sambata. M-am trezit de la 6, nu pot sa dorm mai mult. Inca nu mi-am revenit, jet lag-ul isi spune cuvantul. Ieri dimineata am inceput sa scot din bagaje, pentru a putea impacheta. Eu nu sunt ca un om normal, care vine dupa un zbor lung, o noapte dormita prin avioane si timp pierdut prin aeropoarte, sa stau sa lenevesc, sa dorm si sa imi revin. Am pus capul pe perna 3-4 ore, din care am dormit jumatate. In cap incercam sa imi fac un note cu ce trebuie sa imi iau la mine, pentru a dura cat mai putin timp. A fost placut sa ma trezesc si sa am toata familia langa mine. In sfarsit nu am mai dormit singura, si parca de atata dor stateam si ma uitam pierduta la el in intuneric sa ii observ fiecare detaliu care imi lipsise atata vreme. M-am ridicat din pat ciufulita, pe masa ma astepta micul dejun. Toata lumea era acolo sa imi dea un buna dimineata de bun venit. Iubirea si fericirea erau sentimentele care pluteau in jurul meu. Ma simteam bine: patul meu, locul meu la masa, mirosul casei mele si oamenii cei mai dragi mie, totul era acolo, eram in sfarsit acasa. Vedeam in ochii lor bucuria de a ma vedea. Nu am avut mult timp sa ma bucur de toate lucrurile astea pentru ca a inceput agitatia si eram contracronometru, trebuia sa plecam la Constanta. Cu playlist-ul meu referat in boxe, cafeaua, ochelarii de soare si bineinteles masina burdusita de bagaje, fericita si cu zambetul pe buze am pornit pe autostrada.

Vara mea se termina la mare.