O mica parte din viata mea.

Era joi. Extenuata dupa inca o zi de munca, imi taram picioarele cu forta catre casa. Imi place frigul, insa urasc gerul. Intru in casa si verific caloriferul. Era fierbinte, dar parca degeaba. Ma arunc in canapea si imi intind picioarele pe mica mea masuta (prost obicei, stiu!). Priveam tavanul si ma gandeam la o baie fierbinte.

Imi suna telefonul.

-Ce faci?

-Stau…

-Iesi?

-In niciun caz.

-Ba da iesi.

-Bai chiar…

-Niciun bai. La 10 la restaurant si la 1 am luat masa in club.

-Imi pare rau, dar nici nu ma pot gandi la asa ceva. Next time sunt prezenta promit.

-Ne vedem la 10 la Hakkassan.

Nici nu am mai apucat sa zic ceva, ca a inchis. O prietena “nebuna”, ce nu avea stare joi seara. Nici cea mai mica parte din mine nu imi spunea sa tradez patul cu vreun scaun la club sau la restaurant. Ce-i drept era vorba despre restaurantul meu preferat, dar nici macar asta nu a contat.

Mi-am dat drumu la apa in cada, mi-am comandat sushi si nici nu mi-am dat seama cand s-a facut aproape 10.

Suna iar. (Fata asta chiar nu a inteles).

-Unde esti?

-In sufragerie, in halat (unul sexy chiar 🙂 ), mananc sushi si beau in pahar de vin.

-Nu iti e rusine?!

-Cum?(Wtf?!).

-Te-am rugat frumos sa vii. Chiar am nevoie sa fii langa mine.

(Unde naiba m-a rugat frumos?!).

-Mai dar de ce nu ma intelegi?

-Am sa accept faptul ca nu ai ajuns la cina. Ne vedem la club. As vrea sa cred ca esti inca un om pe care ma pot baza. Pa.

Ce? Cum adica? Pai te bazezi pe mine daca vin cu tine la club? S-a intors lumea cu curu-n sus.

Ma apuc sa ii scriu un mesaj. Si scriu, sterg..O trag la raspundere pentru tonul folosit in discutia cu mine. Unde mai pui ca mi-a inchis si telefonul in nas? Iar scriu, iar sterg…

Intre timp imi suna iar telefonul. Alta prietena.

-Let’s go out.

-Really?! What’s wrong with everyone today?! It’s Thursday!!

-Pls, pls. I’m on my way. Coming to pick you up in 30.

Ori era ceva cu ele, ori se intampla ceva aiurea cu mine.

In cele din urma am impacat si capra si varza. Doar pe mine nu!! Am ajuns la faimosul club, dupa ce am trans pe mine cele mai urate haine si cei mai comozi pantofi.

-Daca vrei se poate, nu?

-Lasa-ma te rog. Nu ma mai provoca. Am venit, sper ca esti multumita! Oricum sa stii ca nu stau mult, muncesc maine.

-Bine, bine. Hai inauntru.

Nu am fost niciodata innebunita dupa cluburi. Mi-au placut restaurantele bune, barurile cochete sau locurile dragi sufletului meu.

Muzica imi surzea urechile, luminile parca imi intrau direct in ochi si sa nu mai zic cat de greu trecea timpul. Cluburile in Londra sunt mici si mesele sunt si mai mici. Daca prinzi un loc sa stai jos, te poti considera norocos. Eram vreo 12 la masa, din care cunosteam doar 3 persoane. Asa ca timpul mi-l petreceam mai mult la coada sa ies afara sa fumez (afara insemnand o mini gradina, unde se iese pe rand). Eram deja la a 2a coada in numai 20 de minute (Iti dai seama cat de mult imi placea si ce chef aveam).

-Vino pe aici.

-Poftim?

-Vino.

-Unde sa vin? (Cine naiba mai e si nebunu asta?)

Si imi aduc aminte ca s-a salutat cu vreo doi tipi, a deschis vreo doua usi si am iesit in “mini gradina” mult dorinta.

-Ha-ha, trebuie sa imi spui asa de la inceput – romanian style normal.

-Ha-ha, ar trebui sa fii mai putin figuranta.

-Poftim? Dar tu cine esti?!

-Eu? Considera-ma noul tau prieten. Nu te mai stramba atat si spune-mi ce faci la Londra?

Cred ca am stat cateva secunde bune sa procesez ce se intampla. Sincer vorbind, m-a cam blocat acest baiat-barbat. Mi-a pus intrebari din toate domeniile: personal life, economie, politica, finante…de parca imi dadeam examenul vietii nu altceva. Parea interesant, insa putin cam prea sigur pe el (asta ca sa nu zic arogant).

Dupa tot felul de discutii pe fel si fel de subiecte, cand am simtit ca domnul baiat-barbat se apropia din ce in ce mai mult de mine, i-am intins mana si i-am spus:

-Mi-a parut bine, insa trebuie sa plec.

-Ar fi si cazul. E 5 dimineata, cred ca am ramas cam singurii pe aici.

5 dimineata?! Cum era posibil asa ceva?

-Sper ca data viitoare cand te vad sa fii mai putin ingamfata.

-Eu ingamfata? Tu cam tupeist. (Si nu stiu de ce, insa ma uitam la pantofii lui)

-Iti plac nu?

-Chiar deloc.

-Pentru ca inca nu stii multe lucruri. Mai trebuie sa cresti, dar de acum ma ai pe mine.

Nu am mai avut niciun raspuns. Ce naiba legatura aveau pantofii cu crescutul si cu ce mai debita el? Adevarul este ca imi placeau pantofii, imi placea si aroganta lui, dar oare de ce am stat pana la 5 dimineata sa vorbesc cu un tip necunoscut pe o banca de fier in locul de fumat al unui club? (Cat de ciudat suna).

Am plecat val-vartej si am incercat sa nu ma mai gandesc. Nu mai aveam nevoie de un barbat in viata mea, cel putin nu atunci. Si cu cateva luni in urma imi promisesem mie ca nu voi mai avea incredere intr-o fiinta de sex masculin.

Am ajuns acasa. Mi-am tras plapuma si asteptam sa adorm. Doua ore ar fi fost suficiente.

Whatsapp message: “Ai ajuns?”

Bai omul asta-i nebun? Nebun dinala de imi place, hai sa fim seriosi.

“Da, multumesc”

“Bine, salveaza-mi numarul”

“Ok. Noapte buna!”

“Buna dimineata de fapt” (Era 6 si ceva ceasul).

“Te astept la 10 la Dorchester la breakfast”

Typing…

“Nu mai spune nimic. Nu imi plac femeile imature si slabe. See you in a bit!”

Deci cum? Ce naiba se intampla?Am sarit din pat si m-am pus in fund in fata oglinzii. Si acum ce?

Am avut la dispozitie 3 ore. Am dat mesaj la servici ca ma simt rau. M-am schimbat de 10 ori si tot nu imi placea cum arat. In cele din urma am iesit pe usa. La 9.58 am fost in fata la Dorchester. Nu stiu pe unde m-a vazut, insa mi-l amintesc si acum – pur si simplu impecabil, mi-a deschis usa si mi-a zis:

-Imi place ca ai venit la timp.

Mi-a tras scaunul, m-a pupat usor pe obraz si m-a intrebat:

-Ceai sau cafea?

-Cafea te rog.

Declaratie de politician

“Am luat act de decizia Curţii de Apel Bucureşti. Nu comentez sentinţe în cauze penale dar vreau să asigur pe toată lumea că, atât timp cât voi fi lider politic şi cetăţean al României, sunt obligat să fac tot ce stă în puterile mele pt că jurnaliştii Antena 3 / Antena 1 şi toţi jurnaliştii din ţară noastră, indiferent de politică lor editorială, să-şi poată desfăşura activitatea conform dreptului constituţional la liberă exprimare şi independenţa presei.

Sunt convins că, dincolo de momentele dramatice prin care trec familiile celor condamnaţi, o ţară liberă poate există doar dacă există şi o presă liberă. Alături de milioane de alţi români doresc şi cred că mulţi ani de acum înainte «Antena 3 va fi aici»!”

 

Cam asa a sunat declaratia lui Ponta, dupa aflarea vestii ca domnul Voiculescu a fost condamnat definitv.

 

Nu Antena 3 era importanta aseara, cel putin din punctul meu de vedere. Ci familia din spatele acestui om puternic, oamenii care depindeau de el cu siguranta. Studiind putin PR-ul de-a lungul timpului, l-as fi sfatuit sa lase putin dusmania politica, sa sustina justitia si sa nu preferentieze vreun post de televiziune. Cel putin nu aseara. Am vazut cu totii declaratia domnului Basescu in cazul fratelui sau. Indiferent cata durere si ura avea in suflet in momentul in care a declarat ca alege justitia in fata vointei firesti de a-si apara fratele, a cazut in picioare. Nu a atacat, nu a impins de la spate un alt scandal politic, a ameliorat. Poate ca aici pierde Ponta teren in fata lui Basescu. Impulsul si nevoia de a ataca il fac sa isi mentina favorizantii existenti, insa ii inlatura si mai tare pe cei care nu merg cu el pe aceleasi principii.

 

In niciun caz nu pot judeca eu un Prim-Ministru. Insa, ca simplu cetatean al Romaniei ma declar indignata de felul absurd in care se desfasoara lucrurile in prezent. Nu mi-am permis sa analizez niciodata comportamentele oamenilor politici, insa imi amintesc si acum, cum m-am simtit putin amenintata atunci cand imi doream sa ma intorc in Romania cu o diploma muncita “pe bune” in strainatate. As fi putut concura cu una fictiva pentru acelasi post, asa ca mai bine mi-am scos din minte pe un termen destul de lung revenirea in Romania. Si bine am facut!