Avion cu motor

26 Sep, 2013

pasagerii-trebuie-sa-indice-o-persoana-de-contact-inainte-sa-zboare-cu-avionul

Din nou in drum spre aeroport, iar bagaje, iar controale, iar asteptat. Nu mi se mai pare nimic interesant, nimic nou. Mereu am multe bagaje, noroc cu milele acumulate ca nu mai platesc in plus, niciodata nu am probleme la securitate, deja am invatat perfect si nu tiuie niciodata: laptopul afara, toate bratarile jos, fara creme, fara lichide.. Si tot asa. Am locul meu unde stau inainte sa ma urc in avion, cafeneaua si masuta mea. Ori cu telefonul, ori cu laptopul ori cu o carte buna. De data asta am uitat cartile acasa, deci m-am limitat la primele doua. Aproape de fiecare data ma intalnesc cu cineva cunoscut in aeroport, asa si astazi. Ma bucur, abia trece timpul mai repede. O impresie, o barfa… pur si simplu conversatie. Intr-un final merg taras spre poarta, cu telefonul la ureche, geanta in mana, ma asez pe un scaun si ma minunez cum se inghesiue lumea asta sa se urce in avion. Femei trecute de varsta a doua, care ar trebui sa isi odihneasca putin piciorusele, stau ca pupezele la coada cand nici macar check in-ul nu s-a inchis. Cred ca le-a zis lor cineva ca daca te urci in primii 10 ajungi mai repede la destinatie. Eu de obicei ma urc ultima. Nu vreau nici sa ma imping, nici sa grabesc pe cineva, nici sa stau in picioare prea mult.. nah.. Fitoasa! Insa, mai sunt si persoane care au prioritate la imbarcare, din diverse motive, si se duc tacuti in fata pentru a profita de avantajele avute. Logic, nu? Ei bine… Se trezeste o tanti si cu un nenea langa ea, sa tipe si sa il traga la raspundere pe bietul om care tot ce facea, facea corect: “Dumneata de ce nu stai la coada?”. Pe fundal se mai aud cateva voci, care cica sa ii sustina afirmatia. Niciun raspuns din partea domnului. Incep sa zambesc si astept sa vad ce face doamna infuriata. Din pacate nu mai face nimic, domnul respectiv, dragutul de el, merge la dansa sa ii explice si sa o impace. Ahh… as fi vrut o paruiala mica J)

 

In cele din urma, ma urc in avion. Intotdeauna stau la geam si la anumite numere J.. O alta superstitie.. Nu pentru ca imi e frica sa zbor, doar asa…nah..ca pot! Merg eu agale spre locul meu, cand supriza: tanti si nenea sunt vecinii mei pe durata acestui zbor. Pfff… ce inseamna sa razi de nestiinta altuia. Rusine sa imi fie. Le cer voie politicos sa intru la locul meu. Noroc ca am fost ultima, altfel am fi blocat tot culoarul: 3 genti fiecare, o geaca de ski, fular, caciula, 2 sticle de apa si cred eu ca si ceva mancarica acolo sub scaun. Astept linistita, nu zic nimic. Ma asez in cele din urma. Scot telefonul sa mai dau un telefon si cand dintr-o data: “Domnisoara inchide domne telefonu’. Tu nu auzi ce zice femeia asta in microfon?!”. Prima data am zambit..si am continuat sa vorbesc. Dar nu se opreste aici. Ma bate pe umar si insista. Am inchis si m-am uitat frumos la ea si am incercat sa o linistesc, spunandu-i ca nici nu au inchis usa avionului si sa stea fara griji, voi respecta tot ce trebuie si daca gresesc undeva sa ma corecteze. A mai bombanit putin, dar am ignorat-o.. Dupa ceva timp, incep sa fie prezentate masurile de siguranta in cazul unei intamplari nefericite. Familia respectiva a inceput sa analizeze toate instructiunile, ba chiar sa exerseze pozitiile cerute de echipaj in caz de prabusire. Va rog sa ma credeti ca am inceput sa ma inchin. Probabil va dau impresia de exagerare, dar lucuruile nu s-au oprit aici. Dupa toata prezentarea, mi se adreseaza din nou: “Tu ai vazut de unde cad mastile alea galbene? Ca eu nu pot sa inteleg..” Deja am simtit cum sangele incepe sa imi fiarba si i-am raspuns si mai politicos: “Adresati-va echipajului pentru orice intrebare, nu am mai zburat cu avionul pana acum..”

 

Am decolat intr-un final. Eu inteleg ca oamenii sunt uimiti la primul zbor cu avionul, dar chestia asta a fost prea de tot: “Uite Marine, se lasa avionul pe partea stanga. Marine sa ajungem cu bine. Marine roaga-te. Marine vezi daca ai vesta de salvare..”.  Doamne Marine, tu ai realizat ce ai facut cand ai luat-o pe nebuna asta?! Sunt prost crescuta stiu. Mi-am pus castile in urechi si am incercat sa dorm. Am atipit la un moment dat cand m-a batut vecina pe umar: “Donsoara’ vrei sa mananci?!”. Am deschis ochii am spus Nu, multumesc si i-am inchis la loc. Nu trec doua minute si :” Nici de baut nu vrei nimic?!”. Pur si simplu am crezut ca innebunesc. Ori eu, ori ea. Mi-am scos castile din urechi si am inceput: “Doamna, va rog frumos… ma lasati si pe mine sa dorm. Nu imi e foame, nu imi e sete si pentru mai tarziu: nici cafea nu vreau!” S-a uitat foarte urat la mine, i-a dat cu cotul lui Marin, ceva in genu: “Tu o auzi pe asta?!?” si a tacut din gura. Toate bune si frumoase, mi-am pus un film si asteptam sa treaca timpul. Cand o vad pe sotia lui Marin (ei nu i-am auzit numele),  transpirata toata incerca sa ia ceva de jos, de sub scaunul meu. De data asta am facut-o pe educata si m-am oferit sa o ajut: “Da-mi mama si mie fesu’ ca l-am scapat si ma trage curentul. Si e si o sticla goala, sa o bag in geanta, mai pun apa in ea.” M-am aplecat, i le-am dat, am facut-o fericita. Si bineinteles, cum e genu’ ala de femeie de nu tace niciodata: “Asa eram si eu in tinerete, elastica rau!”. Am zambit si mi-am pus castile in urechi… Asa sa tot zbori cu avionul…

 

Comentarii

  1. Laura Dumitrache

    :-))))))))))

Lasa un comentariu

Comentariu:
(all fields required)