Tu stii?

Sincer este un subiect despre care nici nu stiu cum sa incep. In orice caz, scurt: am o noua surioara. Nu a fost mama insarcinata si n-ati auzit, nici nu a aparut vreun copil de nu stiu unde.

In ultimul timp uitam sa facem bine, uitam sa bucuram persoanele care nu au posibilitatea aceasta, uitam sa ii multumim lui Dumnezeu pentru ce avem, vrem din ce in ce mai mult, ne dorim infinitul daca se poate.

Eu, am avut sansa sa plec din tara in care am locuit aproape 18 ani, am avut norocul sa am posibilitatea sa studiez in afara, sa ma rup de tot ceea ce tine de conceptiile romanesti, mi-au crescut aripi si am zburat cat mai departe de casa, singura, fara niciun ajutor exceptand tot ceea ce am primit de la parintii mei. Fratele meu a fost si mai norocos si a plecat la o varsta si mai frageda – 14 ani. Stiu suna frumos: Geneva, scoala, prieteni, bani. Dar sa lasam putin lucrurile materiale deoparte si sa ne gandim la durerea din sufletul parintilor mei pentru ca au ramas singuri, sa luam in calcul toate riscurile la care eu si fratele meu am fost expusi trezindu-ne in orase europene, mari, cu fel si fel de tentatii. Toate “chestiile” acestea mici sau mari, ne-au facut sa crestem in fiecare zi, sa invatam ceva nou, sa apreciem mai mult ce avem si cel mai important – am invatat sa oferim mult mai mult ca inainte. Pentru ca treaba asta cu “oferitul” nu prea functioneaza in Romania. Daca s-ar putea sa luam tot, fara sa mai dam nimic, ar fi perfect. Pe scurt: haplea! Intr-adevar, foamea din tara te impinge sa faci anumite lucruri.

De curand am cunoscut-o pe ea, pe Monica. Parintii mei au decis in primul rand sa ajute pe cineva si in al doilea rand sa inlocuiasca putin golul lasat in urma atunci cand noi am plecat. Asa ca, au decis in weekend-uri, in vacante sau pentru anumite evenimente sa aiba un copil in sanul familiei. Poate ca “au infiat” ar fi prea mult pentru moment, deoarece momentan se rezuma la un timp limitat, insa la un ajutor infinit. Am fost acasa saptamana trecuta si am cunoscut-o. Am stat de vorba cu ea si sincer m-a impresionat.

Sta de 6 ani de zile in orfelinatul din Urziceni. Este prima pe clasa, foarte desteapta si foarte isteata. Are un zambet cald, o inima curata si cu siguranta o copilarie nu la fel de buna ca cea pe care am avut-o eu, sau tu (cel/cea care citesti) sau copiii vostri. Are 12 ani si a avut nesansa sa se nasca intr-o familie care nu stiu daca se poate numi familie. Mai are doua surori, ambele locuiesc la orfelinat cu ea. Din cate am inteles cea mica (9 ani) are si ea norocul sa primeasca dragoste si atentie de la o familie binevoitoare din oras. Cea mare (18 ani), a fost ghinionista. Fiind primul copil al acelor “oameni”, a avut parte de un tratament mai putin placut, fapt care a condus la o dezvoltare mult mai inceata. Pacat. Mi-ar fi placut mult sa scriu in seara cand am cunoscut-o, chiar am incercat…insa nu am putut. Stateam de vorba cu ea si aveam lacrimi in ochi. Nici macar nu pot descrie in cuvinte ceea ce am simtit atunci cand am vazut-o cand aduna fiecare scama din pat – pentru ca “asa trebuie”, sa pastreze ordinea la camin. Am rugat-o sa le lase asa, dar mi-a raspuns zambind: “Asa m-am obsinuit”.

M-am oprit pentru o secunda. Pur si simplu imi era rusine cu hainele care le aveam pe mine, cu ceasul pe care il aveam la mana, cu ideea de a avea inca unul si mai scump, cu dorinta de a-mi mai cumpara inca o geanta, cu nervii ca laptopul nu prea mai merge bine si ar trebui sa imi iau altul, cu 3 telefoane in mana… Ea in schimb, se uita la desene animate, radea din suflet si tinea in brate un ursulet. Nici macar nu mai stiam de existenta acelui ursulet, nici nu mai stiam cum arata desenele animate din ziua de azi.

A inceput sa imi povesteasca multe lucruri. Unele dintre ele nu le pot face publice, pentru ca nu am eu dreptul sa judec sistemul din Romania, pentru ca nu fac nimic sa il schimb si absolut niciodata in 24 de ani nu m-am gandit la orfelinatul din oras. Imi e rusine. Mi-a fost si mai rusine atunci cand mi-a spus ca primesc suc si dulciuri doar de sarbatori, ca primesc un mar in fiecare zi la pranz, ca nu au televizoare in camera, ca primesc haine din an in Paste de la Slobozia, ca primesc 28 de lei pe luna… da, 28 de lei! Bani din care trebuie sa isi cumpere medicamente cand au nevoie, dulciuri cand le este pofta, papuci cand le sunt furati, chiloti cand li se rup…toate aceste lucruri (si multe altele) incadrandu-se in suma mai sus mentionata.

Acum opreste-te putin si uita-te in jurul tau. Oare e asa greu sa trimiti o data pe luna acolo niste haine, niste mancare, niste medicamente, niste bani, niste jucarii, un televizor pe care oricum nu il mai folosesti, un telefon…stiu eu…orice…Stiu, toata lumea moare de foame, e criza! Dar tu ai copii pe care ii cresti, ii educi, le dai tot ce au nevoie – in primul rand le dai iubire! Tu ai parinti care te iubesc, care fac totul pentru tine. Tu esti un om norocos! Tu ai in fiecare seara in frigider macar o bucata de branza, sau ai 2 lei sa iti iei un suc. Stii ce este ala “Prigat”, “Nestea”, “Pepsi” – ia intreaba-te o secunda – ei, cei de acolo, stiu?!

Mi-a fost iar rusine cand mi-a zis ca au un singur sponsor – STRAINI!!!! Nici macar roman. Un om cu un suflet mare, cu o inima imensa, care le trimite din cand in cand “una-alta”. Oare noi, cei care ne-am nascut intr-o familie NORMALA, stim ce inseamna sa iti ascuzi hainele ca sa nu iti fie furate? Stim ce inseamna sa mergem la scoala si sa poftim la o ciocolata – o simpla ciocolata, cea mai ieftina, macar o data pe saptamana? Stim ce inseamna sa nu ai niciun ajutor, absolut niciunul? Stim ce inseamna sa nu iti mai vezi parintii de ani de zile, pentru ca stau cu sticla in brate in loc de copii? Stim ce inseamna sa mai ducem din jucariile copiilor/nepotilor unor bieti copii care nu au nicio bucurie? Stim ce inseamna sa mananci bataie de la alti copii, doar pentru ca asa vor, ca sunt mai mari sau pur si simplu ca asa au vazut “acasa”, inainte sa ajunga aici? Stim ce inseamna ca oamenii care iti tin loc de parinti (angajatii orfelinatelor), sa isi faca doar meseria – ca in armata? Scurt si simplu: habar nu avem!

Stiu, sunt si oameni buni, oameni care infiaza, oameni care iubesc copiii altora ca si cum ar fi ai lor. Oamenii acestia au toata apreciarea mea si mi-as dori ca numarul lor sa creasca din ce in ce mai mult. Eu personal stiu ca am gresit. Nu m-am gandit nicio secunda la toate lucrurile astea pana acum, pana am cunoscut-o pe Monica. M-am gandit doar cum sa am mai mult, cum sa cumpar mai mult, cum sa iau mai mult pentru mine. Poate m-am gandit si la altii, dar nu suficient. Nu m-am gandit la cine trebuia.

Daca ai suflet, daca ti-am trezit macar un sentiment, fa ceva. Orice. Poate ca am fost subiectiva referindu-ma doar la casa de copii din Urziceni, insa stiu ca lucrurile acestea se intampla peste tot in tara. Fa un bine – maine, poimaine, nu conteaza cand, dar fa-l. Ofera-le acestor copii o bucurie, fa-i fericiti in orice fel poti. Cu cat ai mai multe posibilitati, cu atat ar trebui sa ii ajuti mai mult. Daca fiecare dintre noi ar duce cate putin: un kg de rosii, o jucarie, o haina, un zambet cald si o imbratisare, am putea sa ii ajutam. Am putea sa ii facem sa se simta mai bine, mai iubiti, mai ingrijiti. Sunt sigura ca se poate, sunt sigura ca impreuna putem sa schimbam ceva – acel “ceva” care poate schimba soarta unui copil – un copil care nu are nicio vina, un copil care doar s-a nascut intr-o familie care nu il merita.

Felicitari parintilor mei pentru ceea ce au facut. Felicitari celorlalte familii care fac lucrul acesta, felicitari tuturor oamenilor care lupta pentru ei – pentru copiii mai putin norocosi.

 

5 thoughts on “Tu stii?”

  1. Stii…avem zilnic atatea greutati, de multe ori ni se intampla sa ne consideram pierduti in fata nesansei. Totusi, aproape zilnic imi spun in sine ca altora le lipsesc parintii, iubirea, painea de pe masa, putinta fizica. Atunci este momentul cand constientizez esenta…multumirea pe care ne-o aduc banii este o naluca. Ma simt o aroganta numai pentru ca pierd timpul gandindu-ma cum sa-mi cumpar un lucru care m-ar lasa fara jumatate din salariu. Din fericire Dumnezeu nu ma scapa din mana si zilnic imi arata adevaratul scop al vietii mele. Imi scoate mereu in cale oameni pentru care fara nicio ezitare scot portofelul indiferent de cati bani sau cate datorii am. Ajutorul catre semenii nostri vine direct din suflet. Restul e superficial…ceasul, geanta…la naiba cu toate!

  2. Am “vizitat” centrul de plasament din oras,cu ocazia sarbatorilor de Craciun,de anul trecut.
    Am organizat la Colegiul “Grigore Moisil”,prin Consiliul Scolar al Elevilor o “activitate” desfasurata in liceu prin care sa strangem cat mai multe lucruri pentru copiii de acolo.Am strans diverse;de la hainute,o multime de jucarii,dulciuri,carti..
    Am fost cu cateva colege sa ducem ce am strans.Nu mai avusesem niciodata un contact direct cu asa ceva.Cand vezi la televizor,parca te detasezi mai usor de subiect,dupa aceea.
    Am fost primite foarte frumos de o fetita,care nu stia de ce am venit si ne-a condus spre biroul dnei directoare,care ne-a prezentat locurile de joaca,de lectura,camere…
    Dupa ce am vazut cativa dintre copiii de acolo,locul pe care ei il numesc “acasa”,am cazut putin pe ganduri.M-am gandit cat de norocoasa sunt eu,sa am o casa,rude,parinti care ma iubesc si carora le multumesc pentru o educatie oferita pe masura si pentru tot ce au facut,fac si vor face pentru mine.Nu am o situatie materiala foarte buna,nu am multe din ce au adolescentii din ziua de astazi si pot spune ca nu-mi pare rau.La vederea acelor copii,m-am emotionat teribil.Mi-au dat lacrimile,ma abtineam sa nu plang mai tare.Ma gandeam la ce am eu si nu au ei,si la alti copii/adolescenti care se plang ca nu au anumite obiecte,de ultima generatie,ca nu merg la nu-stiu-ce petrecere,sau alte prostii,arogante,”fite”(copii pe care-i compatimesc,sincer;nu vreau sa jignesc pe nimeni).Contrastul este puternic.
    Am participat si la cateva momente pregatite de copii,impreuna cu doamnele de acolo.Au cantat atat de frumos,special,niste colinde care m-au uns pe suflet.
    Poate nu-mi gasesc acum cuvintele sa spun tot ce am simtit/vazut acolo..dar ii multumesc lui Dumnezeu ca am zis atunci “vreau si eu sa merg”.A fost precum o lectie de viata pentru mine.
    Felicitari pentru articolul publicat,sinceritatea din cuvinte si parintilor pentru luarea acelei decizii.:)

  3. Felicitari pentru articol si bravo celor care sunt sufletisti si ofera Iubire… Bravo alor tai! Am si eu prieteni foarte buni care au infiat o fetita. Au asteptat 3 -4 ani !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *