Maturizarea

minciuna[1]

Cand vine? De unde apare? Unde dispar povestile cu Mos Craciun, aranjatul ghetutelor si cantecele copilariei. Cand stim ca a fost ultima oara cand ne-am plimbat cu prietenii cu bicicletele? Unde sunt locurile in care ne ascundeam atunci cand jucam pititea? Hainele murdare si focurile de vara la apus? Unde e baia de duminica si pregatitul de gradinita sau scoala…sau..nu stiu.. orice..?! Unde au disparut toti: Harap Alb, Cenusareasa, Alba ca Zapada si Pinocchio? Minciunile inocente si fermecatoare in acelasi timp.. Le duc dorul.. Mie imi lipsesc. Farmecul acela al copilariei a disparut. Nu stiu cand. Nu stiu de ce l-am lasat sa plece. Acum cativa ani impatuream jucarii, acum impaturim plicuri. Numaram papusi, acum numaram bani. Ne certam pe masinute, azi ne certam pe proprietati. Si sa vrei sa fii bun azi, nu mai poti. Leii in cusca sunt minciuna pe langa jungla in care ne petrecem veacul in prezent. Doar ca noi, oamenii… Suntem mai elevati si putin mai diplomati as spune. Nu ne muscam, nu ne atacam fizic, doar in cazuri exceptionale. Noi aruncam cuvinte, facem mismasuri si aruncam vina de la unul la altul, exact cum vedeam ca isi arunca maimutele portocalele la circ, cand eram mici, mici de tot.

 

Tin minte cat de mult imi doream sa cresc, sa fiu om mare, sa merg la servici, sa conduc o masina si sa am bani in portofel. La ce naiba m-oi fi grabit? De ce goana asta dupa maturizare? Copil fiind, iti imaginezi ca maturizarea te descatuseaza, dar de fapt “ea”, cu ajutorul promisiunilor desarte, te incatuseaza. Te ajuta sa te instrainezi de tine, de sufletul tau si de micile bucurii ale vietii. Crede-ma, corpul si mintea ta suspina dupa imaturitate. Crestem si ne instrainam de tot ce e frumos, de lucrurile acelea mici pe care le vedeai cand abia daca ajungeai sa pui mana pe clanta. Cred ca noi astia maturi, am uitat si ce culoare au frunzele toamna. Am uitat sa alergam si sa ne jucam, chiar si asa mari cum suntem. Cand a fost ultima oara cand ai alergat in jurul mesei? Cu o prietena, iubitul sau mai stiu eu cine. Stiu…ai probleme multe, nu ai timp de prostii. Cand ai intrat ultima oara intr-un magazin de jucarii? Fara sa iti tii de mana copilul. Crede-ma, jucariile s-au schimbat mult. O sa ramai uimit. Te va vraji si pe tine, oricate griji ai avea.

 

In fine…Cert este ca imi e dor sa imi pun pantofii invers, sa stau in fund si sa rad. Sa scriu pe pereti, sa invat poezii pe de rost si sa sa scriu dupa dictare. Imi e dor sa imi fac bagajul si sa plec in tabara, sa pun pasta de dinti peste tot si sa cos pijamalele tuturor. Sincer, imi e dor si sa “operez” broaste. Ce scarbos, nu? Eh… pentru mine era o arta.

 

Noi cei care ne credem maturi, am intrat in lumea problemelor. Impozite, taxe, rate la banca, datorii si asa mai departe. Fugim de colo colo. Mereu e ceva de rezolvat, suna telefonul sau trebuie sa raspundem la mail. Intri cu capul in stalp, nicio problema…telefonul ramane in mana, neclintit. Copiii tipa la restaurant si mamele, saturate si ele de statutul de “bona” le arunca un i-pad, iphone sau ce prind ele mai repede, poate poate asa tace. Stiu, asta e viata de om mare. Dar chestia asta numita maturitate ne inraieste. Gandim mai mult, analizam peste masura. Prietenii se imputineaza. Ce frumoase si sincere erau prieteniile cand furam impreuna caise din copacul vecinei. Iubirea..aparea si ea in primii ani de pubertate. Ce trairi, ce sentimente..sincere, fara griji si probleme. Fara intrebari si minciuni. Cand esti copil iubesti din suflet, suspini si astepti. Fratilor’… treziti-va…nu uitati de voi si de bucuria sufletului vostru. Timpul trece, mai repede decat ne putem noi imagina…Si uite asa… Intr-o zi nu o sa te mai poti misca din pat si o sa vrei sa mai poti sa alergi in jurul mesei. Crede-ma… va fi prea tarziu. Asa ca…lasa deoparte tot ce tine de lumea oamenilor mari pentru cateva minute pe zi. Razi cu prietenii, iubeste-ti familia. Joaca-te. In adancul tau esti inca copil.

 

Crestem in fiecare zi. Ne maturizam. Uitam si ne individualizam.